Imediat după ce am văzut Vanilla Skype la Teatrul Act mi-am dat seama că tocmai ce bifasem o premieră pentru feng shuiul meu: nu am înțeles care-i faza cu piesa asta. Da, știu, sună atât de la peluză ce vă spun încât poate părea ceva de o profunzime feroce (știți voi, cum se întâmplă cu cei care caută înțelesuri profunde într-un neînțeles absolut evident). Dar nu-i nimic altceva decât ce vă spun: chiar nu am înțeles care-i faza.
De ce m-am dus să văd Vanilla Skype
Nu știu de ce vă duceți voi la piese de teatru (s-o băgați pe aia cu katharsisul, sună mereu bine!), dar unul din motivele principale pentru care aleg să merg (sau, în majoritatea cazurilor, să nu merg…) să văd o piesă de teatru este unul de un pământesc decisiv: îi cunosc pe cei implicați. Adică, v-ați prins, mă duc pe sistem de networking.
In cazul de față, lasă că îmi este simpatic de foioioi Marius Manole, că încă mi-e o ciudă teribilă că nu am apucat să beau berea aia cu Andi Vasluianu, promisă reciproc atunci când am făcut emisiunea cu el, lasă că o respect cumplit ca actriță pe Medeea Marinescu, lasă că Vlad Zamfirescu îmi place fiecare dată când în văd mult mai mult decât sunt dispus să o accept, lasă că Alexandru Ion mi-este simpatic pe linie de Ideo Ideis, lasă că Marcel Iureș este… Marcel Iureș. Eu m-am dus la Vanilla Skype pentru Cătălin Ștefănescu.
M-am dus să văd ”Vanilla Skype” pentru că scenariul și regia poartă semnătura lui Cătălin. Și pentru că mi-a plăcut foarte mult scriitura sa pentru piesa ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule”. Și am vrut, cu această a doua piesă, să am confirmarea că nu mi-a plăcut degeaba prima piesă. Doar că am avut juma de confirmare… Să vă explic.
”Vanilla Skype” este o piesă care te ține conectat din prima până la ultima secundă. Și pentru că jocul actorilor este unul foarte bun (i-aș menționa aici și pe ”salopetierii” Mircea Postelnicu și Valentin Purdel, care au intrat foarte bine în pilea personajelor), și pentru că textul este unul – again – foarte bine scris, dar și pentru că scenografia este una care te face să vrei să vezi ce dreaqu mai urmează. Dar mai există un motiv (poate cel mai important) pentru care, ca spectator, te lipești ca timbrul de scrisoare de piesă: vrei să înțelegi care-i faza.
Eu unul am plecat de la spectacol fără să înțeleg ce a vrut piesa asta de la mine. Da, sigur, m-a bucurat corespunzător ce am văzut acolo, doar că m-a bucurat pe bucăți, dacă vreți. Căci piesa, traforată pe bucăți, este foarte bună. Adică, dacă o iei căprărie cu căprărie (scenă cu scenă, deci), te-ai prins din prima ce vrea să zică fiecare bucată de mozaic în parte. Doar că greutatea (pentru mine, de fapt, imposibilitatea) de a le pune cap la cap s-a dovedit de netrecut. Așa că am plecat la fază fără să mă prind care-i faza.
Am văzut piesa duminică după-masa. Și de atunci mă tot gândesc – spus ca de la peluză – ce a vrut să spună autorul. Și, până înainte cu câteva minute de a scrie aceste rânduri, nu mi-am dat seama. Așa că am decis să mă las păgubaș și să o las așa cum a căzut, cum ar veni. Adică să vă spun că m-am bucurat de toate momentele din piesă, dar fără să mă bucur de piesa în sine.
Moment în care am avut un fel de revelație. De asta mică, desigur, nimic religios sau ceva: ”bă, ejprost?! Păi cred că tocmai asta s-a vrut cu piesa asta, să te pună pe gânduri, să te lase cu șlițul desfăcut, dar fără să îți dea nici o cheie de înțelegere directă, să fie fără finalizare!”.
Cumva, având în vedere că, așa cum v-am spus, fiecare scenă din piesă este un fel de mică scenetă în sine, înțelegerea exhaustivă implicită a spectacolului parcă – acum îmi dau seama – nu își avea rostul. Să te lase să pleci de acolo cu nedumerirea înfofolită în biletul de la spectacol, cred că asta a fost intenția regizorală. Sau, mă rog, asta cred eu că a fost.
Vă recomand să vedeți Vanilla Skype?
Răspunsul este un ”DA” categoric. Pentru bucățile alea frumoase din care este ea constituită. Pentru textul excelent. Pentru ca să vedeți cu ce întrebări plecați de acolo și ce răspunsuri vă dați singuri. Și la câte întrebări o să reușiți să vă dați răspuns. Căci, vă asigur, nu o să puteți să le bifați pe toate. N-aveți cum. Căci, dacă ați face-o, cred că și-ar spune Cătălin Ștefănescu în barbă cam așa: ”măh, ceva nu am făcut bine, dacă au înțeles tot din prima…”.
PS Abia după ce am scris textul de mai sus și mânat de o chestie gen ”ia să văd ce zic alții”, am găsit ce a declarat Medeea Marinescu despre piesă: ”sunt spuse sincer povești și gânduri care te îndeamnă să reflectezi”. M-am bucurat. Este, dacă vreți, o confirmare că nu am chiar bătut câmpii când am zis ce am zis D:
CRISTIAN CHINA-BIRTA, 1 Martie 2016,
cristianchinabirta.ro
