Ar trebui să se scrie în fiecare zi câte o cronică la spectacolul „Amalia respiră adânc“, montat de Mariana Cămărăşan la Teatrul Act din Bucureşti. Teatrul de pe Calea Victoriei a închis stagiunea cu un spectacol de diamant, un lung poem în proză despre un destin trecut prin comunism şi ieşit pe uşa din dos a istoriei personale.

Amalia este o fetiţă cu cravată roşie de pionier la gât, care îl roagă pe Dumnezeu să pună deoparte sufletele bune ale familiei ei, ca să aibă ce să iubească, atunci când o să vină Sus. Copilă naivă, creier îndoctrinat de dorinţele generaţiei din care face parte, visează să crească şi să fluture steagul roşu al Partidului, cântând cu pieptul plin despre Bumbeşti-Livezeni şi despre „Doftana prin gratii de fier".

Amalia are 16 ani şi este elevă într-a 11-a F, la Seral. Îi adresează o misivă unui tovarăş comandant care a învăţat-o să-şi servească Patria, sfătuind-o să şi-i facă amanţi pe soldaţii străini de la Ambasade şi să le scotocească gunoaiele, după secrete preţioase.

Amalia creşte cu mulţumiri pentru Partid în gât; se simte recunoscătoare pentru copilăria „fericită", „pentru somnul liniştit, fără vise, netulburat de strigătele subterane ale deţinuţilor politici", pentru cuvintele frumoase pe care a fost învăţată să le spună - „diviziunea muncii, nechezol, cenzură, Cernobîl, gostat, cincinal, cooperativă agricolă de producţie". Spre binele ei, a fost sfătuită să-şi şteargă din vocabular cuvintele „Coca-Cola, greco-catolici, ciocolată, paşaport, portocale, libertate, eu, Dumnezeu". Amalia are 35 de ani, a apucat să se îndrăgostească, dar i-a şi trecut. Şi în comunism poţi să te îndrăgosteşti şi să anesteziezi oroarea, dar fericirea are picioare scurte.

Îşi înşală soţul de care s-a amorezat la un miting. E coristă în ansamblul „Păstoraşul". E mamă îndurerată, atunci când vorbeşte cu fiul ei, aflat la doi metri sub pământ, cu Victoraş, îngerul care a fost împuşcat în aripă, tocmai atunci când voia să râdă în zbor de toate graniţele inventate de oameni. E un mesager, cu ajutorul căruia Amalia îi trimite mamei toate gândurile bune pe care le are, acelei mame care a învăţat-o să respire adânc. Singurele gânduri bune sunt pentru cei morţi. „Spune-i lui maman, când o vezi, că am făcut progrese. Pot să respir atât de adânc încât, de cele mai multe ori, o respiraţie pe zi îmi ajunge".

Amalia are 55 de ani şi a ieşit din comunism cu fruntea jos, deşi lucrează într-un domeniu care presupune înălţime. Se laudă că are o slujbă în Aviaţie. Da, este femeie de serviciu la closetul din Otopeni. La aeroport îl aşteaptă pe fratele ei, Vitea, dansator emigrat în Vest. Dar când li se întâlnesc privirile, în uşa WC-ului, fratele nu-şi mai recunoaşte sora.

Amalia are 75 de ani şi şi-a dus la azilul de bătrâni toate visele. I-a mai rămas de făcut doar un pas către o uşă deschisă, o ieşire dintr-un comunism care a adormit în ea şi care se mai trezeşte din când în când şi ţipă cu gura ei. „Abia apoi vreau să mor, abia după ce m-am trezit din viaţa asta pe care-am visat-o cu faţa acoperită, cu ochii închişi, cu mâinile legate, cu inima îngheţată. Un vis durează câteva secunde şi ţi se pare lung cât toată viaţa", îşi spune Amalia. Viaţa adevărată ţi se întâmplă abia după ce mori.

Aplauzele sunt o răsplată prea mică

„Amalia respiră adânc", un spectacol cu o singură actriţă, creat de patru femei inteligente, face parte din top zece al celor mai bune producţii care se pot vedea la ora actuală în România. Este cel mai potrivit loc în care trebuie să cauţi emoţia pură. Profesori, fiţi deştepţi! Renunţaţi la orele plictisitoare de istorie a comunismului şi aduceţi-o o oră şi un pic pe Cristina Casian să joace „Amalia", în săli de sport, în curtea şcolii, pe catedră, nu contează unde. Directori de teatru, bateţi-vă pentru potenţialul Cristinei Casian, pentru inventivitatea Marianei Cămărăşan şi a Alexandrei Penciuc şi pentru textele ingenioase ale Alinei Nelega.

Cristina Casian (premiul UNITER pentru Debut, în 2008, pentru acest rol) reuşeşte o performanţă greu de egalat. Ea îşi trece personajul prin toate vârstele posibile, fără a apela la trucuri ieftine, la grimă abundentă sau la modulaţii prea ostentative ale vocii. Talentul ei este o gură de aer proaspăt şi este al naibii de convingător.

Scenografia creează imagini inteligente şi tablouri virtuale, ducând decorul dincolo de concret. Regia echilibrează umorul şi ironia cu tristeţea dominantă, fără să alunece în patetic. Textul Alinei Nelega este foarte generos cu cei care se folosesc de el - atât cu artiştii, cât şi cu spectatorii care îl ascultă - pentru că vorbeşte direct despre toate privaţiunile, visele frânte şi viaţa grea din comunism, fără a fi bombastic. Este o scriitură cu picioarele pe pământ - dacă vreţi să vă convingeţi, descărcaţi gratuit, de pe www.editura.liternet.ro, acest text remarcabil. Foarte rar vezi oameni cu ochii în lacrimi la teatru, dar acest lucru se întâmplă.


Dan Boicea - Adevarul, Marţi 13 iul 2010