Final de stagiune à la Dabija
Homeless
Creangă e de multă vreme în ”portofoliul” lui Dabija, dacă e să amintim doar Oo! creat la Piatra-Neamț și transportat apoi cu succes și la București. La ACT, regizorul se oprește asupra povestirii Ivan Turbincă, apăsând pedala colocvialității humuleșteanului exact acolo unde se potrivește mai bine și pentru actorul său preferat, Marcel Iureș. Iar când lucrezi cu ”preferații” tăi – Creangă, Iureș – într-un loc preferat, cum este ACT, ai toate șansele ca rezultatul să fie strălucitor. Încă din primul moment, când spectatorii îl găsesc pe Marcel Iureș deja instalat în spațiul de joc, cântând la muzicuță și încălzindu-și pe foc o conservă de fasole, transpare cheful de joc/joacă pe care l-au avut toți cei care au lucrat spectacolul. Regizorul a ”turnat” materia poveștii într-o altă poveste subînțeleasă: povestitorul este un homeless – cine altcineva mai are, în lumea de azi, răgazul de a sta la povești? – care se pune în pielea lui Ivan și, după ce și-a mâncat fasolea, cât stă la o țigară, retrăiește spre deliciul celor ce-l privesc toate întâmplările nemaiauzite prin care a trecut acesta. Mimează, gesticulează, reface fiecare moment, e când Dumnezeu, când Sf. Petru, când Moartea, când Dracul și trece de la sacru la profan cu o incredibilă ușurință. Își folosește întreg corpul și toate abilitățile pentru a face credibile toate personajele, atât de diferite, introduse în economia poveștii, iar felul în care întinde la maximum elasticul vocii sau al gesturilor stârnește constant hohotele audienței. Când folosește perfectul simplu al povestirii, amintește puternic de Amza Pellea. Din când în când ”sare” înapoi din rama poveștii în cea contemporană, așa încât inserturile dintre scene sunt de proveniență urban-contemporană, muzica din Iad apare de fapt dintr-un casetofon purtat pe umeri, după moda hip-hop-erilor, iar replica finală – Absolut! – vine în urma unei misterioase convorbiri telefonice, cel mai probabil cu lumea de dincolo. Până atunci însă, timp de mai bine de o oră, actorul istorisește necontenit, își ia publicul drept tovarăș de vorbă, sprijinindu-se pe reacțiile acestuia (care nu întârzie să apară) și ne reamintește tuturor câtă nevoie avem să ni se spună povești.
Cristina Modreanu
05 Iulie 2011
ArtActMagazine.ro
