Algernon e un şoarece. Multă vreme un şoarece normal. Apoi un şoarece genial. În fine, un şoarece mort.
Lângă Algernon, Charlie. În cartea lui Daniel Keyes, Charlie e un bărbat. În spectacolul Iuliei Colan, Charlie e o femeie. În ambele versiuni, Flori pentru Algernon e o poveste science-fiction. Aparent. De fapt, e un mic exerciţiu despre adevăr şi minciună.
Un om cu un handicap mental. Adult cu minte de copil. Subiectul de batjocură al majorităţii concetăţenilor săi. Subiectul de afecţiune al câtorva, puţini. Subiectul de iubire al cuiva, unic.
Omul devine brusc genial. Amintirile unui imbecil umilit hrănind inteligenţa sclipitoare a unui supradotat.
Pentru majoritatea care a umilit, acesta e coşmarul absolut. Ridicarea din proşti a batjocoritului cu memoria intactă şi creierul funcţionând la turaţii cosmice. Conştiinţa lor în corpul lui. Oglindă mergătoare pentru cine mai are curajul să ridice privirea.
Noroc că Charlie nu alege răzbunarea. Norocul lui.
Atât despre Charlie. Restul vi-l spune Iulia Colan. La Act. Aşezată pe un scaun. Izbită de nişte lumini (doar la Andrei Şerban, la N(aum) şi pe finalul Năpastei lui Afrim sunt de găsit reflectoare la fel de bune). Rostind apăsat şi des (poate prea des, mai mult aer între unele replici ar putea face bine). Deştept, tăios şi ironic. Lăsând emoţia pentru mai târziu.
Vorbeam despre aparenţa SF-ului. Până la urmă, pare chiar aşa fantezistă povestea unui om ce acceptă pasiv, an după an, atât masivele mizerii din jur, cât şi rarele momente de tandreţe, pentru ca, într-o dimineaţă, să înceapă să înţeleagă şi să abandoneze letargia? Să arunce la coşul indiferenţei lăturile ce se obişnuiseră să-l acopere? Să îmbrăţişeze iubirea ce i se oferise necondiţionat?
Ţine de liberul-arbitru al fiecăruia ce alege într-o astfel de dimineaţă. Poate că a fi genial înseamnă, uneori, a zâmbi binelui din viaţa ta.
Mihai Brezeanu, liternet.ro
Martie 2015
