Pe cât de glacial a început, pe atât de fulminant s-a încheiat. De, tracul premierei nu moare niciodată… A fost de vină, sigur, și publicul destul de flasc, la început, poate și din cauza ploii adormitoare. Apoi, totul s-a încălzit. Cei trei actori s-au cuibărit temeinic în roluri, publicul s-a dezmorțit, a râs, a oftat, s-a mirat, a lăcrimat.
Piesa ”Trei” (după ”Autorități portuare” de Conor McPherson) este o istorie a ratării în iubire. Din comoditate, din neîncredere sau din lașitate. ”Poți regreta ceva ce n-ai trăit niciodată. – scrie cronicarul ziarului New York Daily News – Conor McPherson explorează această idee în triplă ipostază. (…) Kevin, Dermot și Joe ar putea fi oricare dintre noi.”
Kevin este un puștan aflat la primele experiențe erotice, derutat, nehotărât, rătăcit într-o gașcă de exponenți ai curentului punk. Are o relație cu Tish, dar iubește o altă fată, aflată, și ea, într-o relație neconcludentă. Demult nu l-am mai văzut jucând pe Rareș Florin Stoica (ultima dată, în ”Băiatul din ultima bancă”, la TNB), de aceea a fost – pentru mine, cel puțin – revelația acestui spectacol. Chipul lui de băiețel crescut prea înalt, cu privirea aia pură și uimită, contrastează cu vocea baritonală, dicția impecabilă și intonația învăluitoare, cu care îți acaparează atenția chiar de la prima propoziție rostită. Rareș Florin Stoica parcurge cu impresionantă dezinvoltură multitudinea de stări prin care trece personajul său.
Gavril Pătru semnează regia – eminentă! – a spectacolului și interpretează rolul loser-ului Dermot, care a fost dat afară o dată de la serviciu ”pentru hărțuirea unui… bărbat”, iar acum și-o caută din nou cu lumânarea. Cu fiecare nouă apariție a sa pe scenă, Gavril Pătru îmi consolidează convingerea că e un actor de prim eșalon. Numai că, de data asta, îl văd strălucind și în ipostază de regizor. Revenind la Dermot, acesta este credibil în deplinătatea lui de omuleț complexat, dornic să se îmbrace și el în haine mai bune, să aibă mai mulți bani și – de ce nu? – să simtă gustul dulce-picant al unei aventuri cu soția boss-ului care l-a angajat într-un moment de derută. Dar îi lipsește curajul.
Actor de calibru greu, care nu mai are nevoie de confirmări, Constantin Drăgănescu este Joe. După ce i-a murit soția, bătrânul s-a retras la azil. Departe de a fi o ruină umană, Joe are mintea vioaie și umorul asortat. Filosofând mucalit, își povestește scurta experiență amoroasă, cea împlinită, cu soția sa, și cea neîmplinită, cu vecina Marion, care i-a adus o farfurie cu mâncare când nevasta era în spital. Partitura generoasă în nuanțe îi oferă lui Constantin Drăgănescu prilejul unui recital actoricesc de mare virtuozitate.
Cei trei bărbați din poveste nu se cunosc, nu se vor întâlni, iar amănuntul care îi leagă, dincolo de realitatea imediată, este unul surprinzător, care se revelează la sfârșit. Dar nu amănuntul contează în intenția autorului, ci exprimarea ratării, a pierderii șansei de a iubi cu adevărat, a compromisului și a însingurării. Teză bine pusă în pagină – regizoral – de Gavril Pătru. Dacă n-ați mai văzut demult trei actori excepționali, adunați la un loc, mergeți să vedeți spectacolul ”Trei” de la Teatrul Act.
Gabriela Hurezean, www.muzesiarme.ro
23 Mai 2015
