Absolut, după „Ivan Turbincă”, cu Marcel Iureș (Comedy Cluj, ziua 3)
Textul a fost publicat inițial pe data de 10 noiembrie 2011, după reprezentația spectacolului Absolut care a avut loc în cadrul Festivalului „Toma Caragiu” din Ploiești. Același spectacol a fost prezentat și în cadrul Festivalului Internațional de Film Comedy Cluj, în Sala Mare a Teatrului Național din Cluj, pe data de 14 octombrie 2012.
Iureşul din capul meu îmi tot strigă, încă de aseară, versurile alea care apar invariabil, înspre dimineaţă, la orice chiolhan lăsat cu lăutari morţi şi podele care dau să fugă după tălpile tale: „Şi-am zis verde sălcioară/Mărie şi Mărioară/Mărie şi Mărioară/Ia un par de mă omoară/Parul să fie de soc/Să nu mă omori de tot, măăăi!”. Care iureş? Păi Marcel Iureş cu al său Absolut! de la Teatrul Act, pus în scenă de Alexandru Dabija, unde melodia făcută celebră de Maria Tănase a fost la mare cinste. După OO!-le de la Piatra Neamţ, adaptare a Punguţei cu doi bani, Dabija îşi continuă pariul: o fi Ion Creangă cel mai mare povestitor român, dar el nu trebuie uitat în cărţile prăfuite pe care ni le-ascundem, nostalgici, pe fundul unor saci din podurile caselor sau prin sertare în care nici măcar civilizaţiile de păianjeni n-au reuşit să facă faţă eonilor trecuţi de la ultima rază de lumină pătrunsă până la ei. Povestirea poate trece perfect în re-povestire, poate să placă până şi celor mai scorţoşi dintre noi şi poate să nască spectacole Absolut! geniale fără pretenţii de sondare livrescă a hăurilor celor mai adânci ale umanului. Dabija nu mizează pe nostalgiile pe care ni le pot trezi poveştile lui Creangă, nu transformă Ivan Turbincă într-o madeleină pe care s-o digerăm afazic, în noi înşine. Dimpotrivă, învie povestea la modul cel mai autentic, lungind-o prin gest şi prin încadrarea în rama unei scene de viaţă ce, poate, ne pare mult mai apropiată decât lumea în care Dumnezeu şi Sf. Petru se prefac în cerşetori pe la capuri de pod şi Ivan îşi poartă turbinca plină de draci pe la case boiereşti.
Marcel Iureş joacă un homeless al zilelor noastre trecut prin toate, unul dintre acei oameni cărora timpul în care o conservă de fasole apucă să se încălzească la focul unei spirtiere îi ajunge să-ţi dea răspunsurile la toate întrebările posibile şi imposibile. Îşi aprinde, greoi, câte-o ţigară, apoi o stinge la jumătate, că doar va avea nevoie de câteva fumuri şi mai târziu. În schimb, are un adevărat festin care se perpeleşte deasupra instrumentarului de laborator devenit secret al supravieţuirii („Oleooo, ia uite slăninuţa!”), basamac Polar berechet şi timp cât cuprinde. Transformarea în Ivan, ca într-o joacă faţă de sine însuşi, are loc progresiv: întâi, lipsa lăutarilor e suplinită prin câteva note suflate, într-un cot, la o muzicuţă veche; între cartoane şi haine militare care-i ţin loc de aşternuturi, nici divinitatea nu-i mai răspunde, aşa că va deveni el însuşi, pe rând, nu doar Dumnezeu, ci şi Moartea, dracii, Sf. Petru sau Talpa Iadului. Îi joacă pe toţi, ţese povestea în gesturi calculate microscopic care dau, totuşi, impresia unei perpetue improvizaţii. Fluctuează exact între Ivan cel şucar şi pus pe zaiafeturi şi Dumnezeul-boss al zilelor noastre, având şcoala vieţii şi fiind egal cu sine, ştiindu-le pe toate şi având încredere în sine cât pentru trei cohorte de bişniţari, între Sf. Petru-popa prins cu mâţa-n sac, frământându-şi barba şi rotindu-şi privirile subtil, în căutarea unor noi matrapazlâcuri şi moartea cea sfioasă, dar şugubeaţă care dă rateuri în orice încercare a ei de a-l prinde pe Ivan pe picior greşit. Dracii sunt mici, pricăjiţi şi amărâţi, plâng şi se pişă pe ei când sunt bătuţi cu nuiaua, iar Talpa Iadului e târâtă în scenă direct de sub lobotomiile şi şocurile electrice ale celui mai old school dintre spitalele de psihiatrie. Marcel Iureş respectă mereu vocea, accentul, gesturile şi ţinuta corporală a fiecăruia dintre personaje, glisând fascinant între ele şi nepierzând controlul nici măcar pentru un moment. Se feliază subtil sau violent, apoi se recompune, fusiform, în homeless-ul egal cu sine care mai ia o îmbucătură din conserva de fasole sau mai bea un pic de zeamă de pe castraveţii muraţi, oftând a desfătare.
Aflat aici în cvadruplă postură, de regizor, scenarist, scenograf şi autor al ilustraţiei muzicale, Alexandru Dabija ştie exact cât şi de unde să ia, cât şi unde să adauge. Îl lasă pe Marcel Iureş să-şi facă magia, să improvizeze pe text acolo unde e cazul, să ţină sala întreagă în vârful unui gest. Repovestirea e viabilă, pariul e câştigat, râsetele nu se întrerup nici măcar pentru un moment, iar credinţele româneşti demonstrează, arătându-şi chipurile vechi şi nouă, fără să pară niciodată desuete sau obtuze, că sunt cam aceleaşi şi după aproape un veac şi jumătate, aşa cum erau şi cu un veac sau cu un mileniu şi jumătate înainte de Creangă şi povestea lui. Nu ştiu ce-o fi prins, ce n-o fi prins Ivan în turbincă, însă ştiu sigur că duetul Dabija-Iureş a prins într-a lui cam tot ceea ce face teatrul să ne mai fie drag. Un spectacol pe care, dacă-l ratezi, s-ar putea să te alegi cu un „Bă băiatule…” nu prea prietenos de la Dumnezeu, cu perna aruncată în tavan de toţi dracii puşi pe şotii, ori cu însăşi Vidma venită să-ţi ceară socoteală pentru timpul pierdut.
Paul Boca
15 Octombrie 2012
ArtActMagazine.ro
