“Valoare” este un cuvânt cuprinzător, poate avea multe înțelesuri. Dacă astăzi pentru mulți înseamnă bani, el continuă să mai funcționze și ca prețuire pe tărâm cultural. Teatrul aparține acestui tărâm. Pe plaiurile mioritice, e drept, ne îndepărtăm zilnic de sensul valorii în mai toate domeniile, chiar și în cultură. Iată însă, că se mai petrec și evenimente legate de înțelegerea profundă a acestui cuvânt.
Teatrul Act, vârful de lance al teatrului independent, cu sprijinul Raiffeisen Act Proiect propune spectacolul “Păi … despre ce vorbim aici, domnule?”, o întâlnire originală cu … valori. Se pornește de la romanul din arhiva culturală a literaturii noastre, “Moromeții” de Marin Preda, transpus scenic prin spiritul inventiv al lui Cătălin Ștefănescu și se ajunge la prezentarea teatrală a substanței scrierii prin trei personalități de valoare ale teatrului – actorii Marcel Iureș, George Mihăiță și regizorul Alexandru Dabija. Rezultatul este un spectacol impresionant, o tragicomedie cu un mesaj subliminal cu țintă precisă – nevoia de educație, de școală în societatea noastră pentru a acționa și a înțelege viața socială. Poate că unii spectatori au citit romanul lui Marin Preda “Moromeții”, poate alții au văzut filmul lui Stere Gulea (1987), dar pentru toți, cunoscători sau nu, spectacolul este o noutate teatrală șocantă despre noi, indiferent unde trăim, la sat sau la oraș.
Textul propus de Cătălin Ștefănescu după “Moromeții” este o adevărată bijuterie pentru dramaturgie. Acest “după”, mai des folosit “după” o piesă de către regizori, prinde în sfârșit sens major. Cătălin Ștefănescu, realizator al apreciatei emisiuni tv. “Garantat 100%”, extrage esența romanului, apelând la replicile sale pentru a arăta frământările din viața omului obișnuit, fie țăran sau orășean. Alege două presonaje din roman, pe Ilie Moromete și Cocoșilă care aparent stau la taclale și evocă pe cei ce le sunt aproape. Dialogul dintre cei doi din prima parte a reprezentației, un dialog acid satiric cu rezonanță spre actualitatea zilelor noastre, se motivează dramatic în următoarea secvență a evocărilor. Ilie Moromete cu amărăciune amintește cum i s-a destrămat familia, cum l-au părăsit cei trei fii și i-au înșelat încrederea, ca apoi spre final să amintească de insistențele cu tâlc ale fiului cel mic, Niculae de a fi dat la școală. Povestea de viață surprinsă amplu în proza romanului, devine un text tragicomic suculent, în două personaje, cu trimiteri dibaci manevrate spre alte personaje apropiate lor. Cătălin Ștefănescu se dovedește a fi prin această transpunere scenică a unui roman celebru, un dramaturg cu har de la care am avea ce aștepta în viitor.
Valoarea acestui text dificil, ieșit din matca obișnuitului, greu putea prinde viață scenic credibil, dacă nu beneficia de doi mari artiști – Marcel Iureș și George Mihăiță, aleși inspirat de Alexandru Dabija să înfăptuiască la amănunt viziunea sa regizorală. Actorii joacă într-un spațiu neconvențional, în imediata apropiere a celor aproximativ o sută de privitori. Alexandru Dabija le propune să parcurgă, mai întâi calea realistă a interpretării, chiar naturalistă în unele momente, ca apoi să treacă înspre suprarealism. Drumul interpretării este parcurs cu desăvârșită profunzime. Marea artă a celor doi actori este sinceritatea expunerii situațiilor prin care trec Ilie Moromete și Cocoșilă, adaptați rapid pentru un minut sau două unor personaje evocate. George Mihăiță în Cocoșilă cel atotștiutor, uimește prin modul expresiv gestual în care acesta dă replică provocărilor lui Ilie. Când ascultă destăinuirile prietenului, îi răspunde adeseori doar prin privire și gest. Numai marii actori pot realiza într-un spațiu neconvențional, consistența la amănunt emoțional a stărilor iscate într-un dialog despre viață. Cocoșilă prin interpretarea de excepție datorată lui George Mihăiță devine un comentator activ al poveștilor tumultuoase redate de prietenul Moromete. Acest “comentator” își va dezvălui și poezia personală a judecării vieții într-o scurtă recitare a visului său, moment cu rafinată sensibilitate susținut de actor. Devine o creație acest rol cum este înfăptuit de George Mihăiță. Ilie Moromete este omul cu ambiții și un destin frânt, e personajul central pentru prezentarea unui caz specific vieții obișnuite și Marcel Iureș reușește o interpretare strălucită a partiturii sale. Moromete al său e înșelat în dorințe și credința în familie și devine cinic, uneori. De la zâmbetul ironic și amar, la lacrimă, Marcel Iureș parcurge cu măestrie stările prin care poate trece în viață un om. Prezintă un personaj ce nu se poate uita prin descifrarea rostului fiecărui cuvânt rostit și prin trăirile interioare exprimate. Este fascinant modul în care actorul dă forță dramatică amintirilor ce îl macină pe Moromete, cât și dorinței de a afla ce se întâmplă în lumea cea largă.
Cei doi mari actori au un sprijin substanțial în regie. Alexandru Dabija își axează viziunea regizorală pe forța actorilor. Vizualizarea generală a reprezentației se bazează doar prin câteva, să le spunem obiecte, cu sens, inspirat alese de regizor. Obiectele devin decorul spectacolului. O fărâmă dintr-un gard desparte lumea vie a lui Moromete de viața de dincolo, de o ladă cu zestrea amintirilor acestuia, în care într-un sac se ascund portretele celor dispăruți ce de obicei sunt puse pe cruci, două scaune cu trei picioare completează “decorul”, ca și tigaia cu fasole, o ceapă, sticla de țuică și cănile cu batiste legate ca obiecte pentru o pomană … a vieții apuse. Obiectele joacă și impun situații. Debutul reprezentației se petrece în întuneric total prin precizarea unei comunicări la radio că ne aflăm pe timpul lui Carol al II-lea. Lumina ne va duce apoi în lumea lui Moromete, ca în roman în poiana lui Iocan, unde oamenii citeau și comentau ziarele. Regizorul Alexandru Dabija conduce cu un bogat bagaj de sensuri, trecerea de la “taclalele” lui Cocoșilă cu Moromete, la evocările dramatice ale lui Ilie. Apariția fumului din jurul gardului și mai ales ploaia de luminițe, marchează această trecere. Ambalajul imaginii regizorale este cu minuție desenat și prin jocul luminii, accentele sonore sau mișcare. Spectacolul captivează, are ritm și regreți că se termină după o oră și un sfert. Spectacolul “trăiește” însă, prin cei doi maeștri Marcel Iueș și George Mihăiță care au știința comunicării substratului fiecărui cuvânt, “vorbesc” și atunci când tac, provoacă râsul, dar și emoția constatării amărăciunii vieții.
“Păi … despre ce vorbim aici, domnule?”, … despre viața noastră, cu ironie și tristețe. Este un spectacol eveniment construit din valori culturale.
Ileana Lucaciu, ileanalucaciu.blogspot.ro
4 martie 2014
