Absolut genial!
Regizorul Alexandru Dabija regenerează umorul lui Ion Creangă într-un spectacol cu un singur actor, la Teatrul Act din Bucureşti. În Absolut!, Marcel Iureş joacă drăceşte şi găteşte îngereşte (fasole la conservă), îi cântă lui Dumnezeu în strună la muzicuţă şi trimite moartea după ţigări.
Spectacolul e o lecţie de tehnică actoricească şi de stil regizoral, un mix de inteligenţă care aruncă în aer şi Raiul, şi Iadul. Alexandru Dabija este un regizor pentru care simplitatea este sinonimă cu fantezia, un profesionist care arată, în perioada recentă, că ştie cum să‑i apuce de picior pe Dumnezeii literaturii clasice.
Tocmai a montat la Teatrul de Comedie din Bucureşti O scrisoare pierdută, cu Marcel Iureş distribuit în rolul lui Nae Caţavencu, şi O noapte furtunoasă la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Despre Marcel Iureş am spus de multe ori că ar trebui clonat, ca să ajungă în mai multe teatre din ţară, în decursul aceleiaşi seri, iar rugămintea mi-a fost ascultată. În spectacolul de la Teatrul Act, actorul se multiplică, jucând uneori, pe parcursul a doar două minute, chiar şi şase personaje: Ivan Turbincă / Dumnezeu / Scaraoschi / Moartea / Omul străzii / Sfântul Petru.
Cu râsul pe Moarte călcând
De exemplu, Iureş face din Cel-de-Sus un tip cu picioarele pe pământ, abordabil, experimentat, care a văzut multe şi cu greu se mai lasă impresionat, o zeitate cu şcoala vieţii, dar în acelaşi timp şi capabil să-şi coboare discursul pentru urechile celor care se fac că nu aud (vezi Sf. Petru). Omul străzii, contemporanul nostru, care ne spune povestea lui Creangă, practică religia micilor plăceri ale vieţii, având ceva de la Ivan Turbincă: gustul pentru joc / alcool / leneveală. Iureş – omul străzii ne prezintă toate personajele, povestind limpede, cu har. Improvizează, amuză, e un show-man, un prieten pe care ţi-ai dori să-l ai la petreceri.
Iureş – Sf. Petru e alunecos, cu inima cam mică, invidios şi descurcăreţ, un fel de popă cu probleme de credibilitate, dar care se salvează pentru că îşi conştientizează egoismul. Iar sclifosita Moarte pare o divă neînţeleasă, în genul marilor artiste cărora li s-a urcat succesul la cap la bătrâneţe. De dragul jocului şi poate şi din plictiseală, Dumnezeu are îngăduinţă pentru abuzurile simpatice ale lui Ivan Turbincă, iar Ivan îi face Doamnei Moartea viaţa amară, punând-o să mănânce timp de nouă ani doar trunchiuri de copac, pietre şi licheni şi se răzbună pe draci, făcându-le educaţie cu nuieluşa la tălpi.
Show-ul epuizant scoate la iveală altruismul lui Marcel Iureş, actor total, care pur şi simplu le face spectatorilor un cadou nesperat. Iar Alexandru Dabija ne ajută să reascultăm la maturitate o poveste veche de când lumea, prin care Creangă ne spune, foarte distrat, că nici Raiul, nici Iadul şi nici Moartea nu sunt mare scofală.
Dan Boicea
Mai 2011
LiterNet.ro
