Flori pentru Algernon a avut un parcurs greu. Nu e în principiu un spectacol, ci un exerciţiu. Pentru un spectacol ai nevoie şi de un regizor şi de multe alte lucruri care mie mi-au lipsit. Aşa că l-am numit Exerciţiu după Flori pentru Algernon.
Totul a început în facultate. Trebuia să facem fiecare un monolog. Am primit o carte fabuloasă de la cel mai bun prieten al meu şi nu am putut-o lăsa din mână: Flori pentru Algernon de Daniel Keyes. Am reuşit să strâng 10-15 minute pentru un monolog, nu pentru că nu aveam ce… ci pentru că aveam prea mult. N-am ştiut ce să tai. M-a durut fiecare replică pe care a trebuit să o las pe dinafară. Monologul s-a transformat apoi, încet, încet, într-un scurt one woman show. În ultimul an de facultate. Asta pentru că mai toţi aveau două roluri la licenţă. Eu stătusem două săptămâni în spital cu noduli pe corzile vocale şi rămăsesem numai cu Miţa Baston. Nu aveam al doilea rol. Şi a trebuit să fac ceva ca să nu fiu dată afară din facultate.
Aşa s-a născut spectacolul meu. Primul draft. Am fost trecută în Gală cu acest spectacol sub o formă oarecum ilicită. Spectacolul meu nu avea îndrumător… nu era sub “egida” unui coordonator de an, a unui profesor… Am avut mare noroc cu Ioana Moldovan, căreia îi mulţumesc şi care va rămâne pentru mine un om extrem de important. M-a văzut şi i-am inspirat încredere. M-a înscris, fără să ştiu, la Gala Star din Bacău, un concurs internaţional de one (wo)man show-uri. Mi-a spus abia după ce am fost selecţionată. Acolo am câştigat premiul pentru cel mai bun one man/woman show.
Apoi am jucat “exerciţiul” meu în diverse spaţii. Încropeam recuzita în funcţie de locul unde jucam. Personajul meu era incert; fiind vorba de un bărbat din scriitură, dar mie plăcându-mi atât de mult, l-am transformat în femeie. Nu ştiam exact cum să fac. Ca atare şi în joc era incert sexul lui. Nu era o opţiune regizorală, doar o mare ceaţă şi o mare îndoială faţă de ceea ce alegeam să spun.
Am obosit în timp încercând să-l fac să respire şi să existe. Am primit oferta să-l joc în teatrul în care sunt şi acum angajată, la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova. Am refuzat. Eram sastisită de încercări nereuşite de a-i găsi o casă. Şi când chiar i-o găsisem, ajunsesem la saturaţie. Nu mai simţeam dorinţa să-l joc. Şi dacă uneori trebuie să joci spectacole care au murit de mult, aici eram destinul propriului meu spectacol. Am hotărât că nu pot să mint şi să mă mint faţă de un spectacol pe care-l iubisem atât. L-am oprit.
Până-n vara asta, vara lui 2014. Mergeam spre Bucureşti. Eram în tren şi mi-a apărut atât de prezent în minte şi m-a apucat un dor atât de mare, încât am zis că el trebuie să prindă iarăşi viaţă. Nu mai aveam cartea. M-am dat jos din tren, ploua, dar prima mea oprire a fost la Piaţa Romană. Cărtureşti. Am cumpărat cartea şi următoarele trei zile le-am petrecut luând totul de la capăt. Recitind, mi-am dat seama că în prima etapă omisesem un aspect important. Sexualitatea personajului. În carte sunt prezente emoţiile şi trăirile lui ca bărbat. El a devenit ea. Şi emoţiile bărbatului au fost înlocuite de emoţiile şi trăirile femeii. Amintindu-mi chinul recuzitei şi al spaţiului, mereu altul, mi-am dat seama că spectacolul nu stă în nimic din toate astea. Stă în poveste şi în cel care o spune. Aşa că am luat un scaun şi mi-am zis: povestea asta n-are nevoie decât de mine şi toată sinceritatea mea. Nu de decor, nu de heblu, nu de artificii. De curajul de a fi acolo şi atât.
Sunt multe de spus, atât de multe, că mereu mi se pare că aş uita ceva, că bagatelizez un lucru sau altul. E foarte stufos pentru că e vorba de un drum foarte lung. Dar, tu, Răzvan, mi-ai zis să scriu foarte sincer. Asta am făcut. Doar că e doar o mică parte. E greu să-ţi fii regizor. În primul rând, devii mai indulgent cu repetiţiile. Eşti mai permisiv dacă întârzii sau dacă ai ceva de făcut şi trebuie să termini mai devreme. E greu să te montezi. Dar când ajungi la final… aşa de bine ştii că o lumină ridicată sau scăzută la 35% spune totul pe un anumit moment… când ştii că 35% e diferit faţă de 37%… Dar asta nu se poate decât acolo unde totul s-a născut din tine.
Pe scurt, cam asta ar fi. Un exerciţiu de circa 50 de minute pentru care, la un moment dat, am făcut un mic pariu cu mine să văd dacă pot capta un public nefăcând nimic: stând pe un scaun şi spunând o poveste. Atât.
Nota LiterNet: Iulia Colan a primit pentru acest rol premiul one man/woman show în cadrul Festivalului Naţional de Teatru INDEPENDENT, 2014.
Iulia Colan, LiterNet.ro
Decembrie 2014
