Mi se întâmplă uneori când sunt la ţară să izbucnesc în plâns din senin. Lucrurile merg bine, bunica-mea îşi trăieşte cei 88 de ani neaşteptat de viguros şi zâmbitor, mulţi din oamenii vacanţelor mele din copilărie sunt încă acolo, şi totuşi o tristeţe imposibil de pus în cuvinte pluteşte şi loveşte când şi când.
În topul meu strict personal (formulare învăţată din scrierile lui Radu Cosaşu), preţuiesc la cel mai înalt nivel întâlnirile, cu oameni ori întâmplări artistice, capabile să scoată din mine la lumină gânduri, emoţii, frici, bucurii despre care habar n-aveam că există sau despre care a căror existenţă ştiam, fără a avea însă cheia de a le invoca, descrie, provoca, explica.
La Păi.. despre ce vorbim noi aici, domnule?, scriere dramatică de Cătălin Ştefănescu pe urmele Moromeţilor proaspăt montată de Alexandru Dabija la Act, m-a buşit plânsul pe la mijloc şi nu m-a prea lăsat până la final. Prins la mijloc între modernismul visător, ofensiv, inteligent, exasperat şi uşor cinic al lui Cocoşilă (un George Mihăiţă bun, deşi uşor prea cabotin în prima parte a piesei) şi tradiţionalismul fatalisto-realist, defensiv, hâtru, sceptic şi teribil de uman al lui Ilie Moromete (un Marcel Iureş crescând de la scenă la scenă până la a incendia totul în jur la momentul confruntării imaginare cu Nilă şi Paraschiv), m-am pomenit sfâşiat, rupt în două de tendinţele pe care mi le recunosc atât de bine: pe de o parte, dorinţa violentă de a scoate la lumină tot ce e vicios, murdar, retrograd, mincinos în lumea românească rurală (şi nu doar), pe de altă instinctul irezistibil de a mângâia, alina, asculta, înţelege, cauţiona.
Şi dincolo de omul care speră în mai bine şi de cel care, cu bunătate, înţelege că ăsta e locul, ăştia sunt oamenii şi niciodată nu poate fi altfel, dincolo de disperarea primului de a nu accepta mocirla (prostia, în dicţionarul moromeţian) şi de resemnarea celuilalt, ceea ce izbeşte cel mai tare în cimitirul desenat de Dabija şi Ştefănescu e senzaţia de moarte, de lume care se scufundă, indiferent de bine, indiferent de rău, indiferent de cine va învinge (de există vreo tabelă de scor) între promisiunea viitorului altfel şi inevitabilitatea prezentului mereu la fel.
O lume care va lăsa în urmă garduri rupte, chiştoace strivite, vorbe goale şi cimitire pline. Pentru garduri există buldozere, pentru cimitire, pomeni. Dar o lume în care, ne-a spus-o Preda, ne-o repetă, în cheie nouă, Ştefănescu, au existat oameni vii, frumoşi şi calzi, veseli şi trişti, care au rătăcit cândva drumul (de l-au ştiut vreodată) şi de atunci totul a fost în van.
Când, copleşit de ruptura cumplită de proprii săi fii şi de conştiinţa faptului că a da totul nu e nici pe de parte suficient (ce confirmare mai bună pentru eşecul deplin al unei lumi decât oamenii a căror inimă mare le izbeşte creierul şi braţele de zidul imposibilului!), Iureş urlă “dar sunt ai mei, mă!!!!”, îţi vine să sari acolo, în miezul scenei de la Act, pe ţărâna mormântului strămoşesc, şi să-l iei în braţe, asemenea lui Mihăiţă, pe omul acela peste ai cărui umeri uşor lăsaţi pare că se aşază toată nefericirea de pe pământ.
Şi totuşi, România nu e locul tragediei, fie ea antice sau moderne, ci mai degrabă teritoriul paradoxului. Cocoşilă, omul viitorului, e îmbolnăvit de frica faptei de orice fel. Ilie, emblema statului pe loc, e atras de mirajul gardului. Ce-o fi dincolo?
Ştefănescu i-a citit pe Fellini şi Becket. Regizorul italian spunea undeva că pentru el viaţa unui om e perfect descrisă de secvenţa aceea din Amarcord în care, pe o ceaţă cumplită, un personaj iese în curtea casei, deschide poarta, face câţiva paşi în pâclă, revine, deschide iar poarta, intră în curte, apoi în casă. Sătui de aşteptarea unui Godot şi de propria vorbărie, Moromete, Cocoşilă şi ţuica îşi iau moartea în dinţi şi încearcă să vadă ce e dincolo.
Mihai Brezeanu, agenda.liternet.ro
Martie 2014
