Dacă în vremurile noastre vor fi existat pînă acum dramaturgi de limbă maghiară din România/dramaturgi maghiari trăitori în România (habar n-am cum se spune ca să fie bine), alții decît András Visky, despre ei nu se știe nimic. Ce se știe sigur e că nimeni pînă acum n-a făcut, în teatru, o radiografie atît de nemiloasă a satului secuiesc postcomunist precum Csaba Székely. Și ceea ce se mai știe la fel de sigur e că vocea lui dramaturgică e tot mai puternică.
În seria „minei“, o trilogie a cărei acțiune e plasată într-o comunitate rurală pe cale de extincție din inima Ținutului Secuiesc, fiecare dintre cele trei piese își are propriul subiect central – sinuciderile în lanț în Flori de mină, abuzurile sexuale ale preoților în Apă de mină, corupția ca singura formă de „activitate economică“ în Orb de mină, cuprinzînd în același timp referințe explicite la celelalte și cîteva laitmotive (lipsa fundamentală de speranță, alcoolismul cronic, naționalismul maghiar și disperarea tinerilor de a pleca din sat, mirajul universal al orașului). Scriitura acestor piese – de un cehovianism dotat cu doze-șoc de cinism și sarcasm – este extrem de puternică, pe linia unui realism frust, cu o impresionantă bogăție de limbaj (care supraviețuiește și în traducere, inclusiv înjurăturile epice) și personaje bine alcătuite, ale căror structuri sufletești se dezvăluie progresiv. Soliditatea construcției și pitorescul personajelor fac, principial, ca aceste piese să fie abordate realist, în spectacole de text și de actor, cu regie discretă și eșafodaj metaforic extratextual minim. În montarea lui Aba Sebestyén cu Flori de mină (care l-a și făcut cunoscut pe Csaba Székely publicului și criticii), exista chiar tentația unui naturalism cu nuanțe etnografice (pentru că o subtemă a întregii trilogii o reprezintă demontarea obsesiilor naționale întrupate în pasiunea pentru sărbători, imnuri și dezbaterea „cine-a fost primul în Ardeal“).
La Teatrul Act, spectacolul cu Apă de mină este și el făcut pentru a expune povestea, dialogurile și excelentele interpretări ale actorilor. Ioan Coman este preotul (catolic) Ignác, care-și face intrarea cu o repetiție în amvon (a predicii) întreruptă la fiecare cinci secunde de o înjurătură și tulburată mai multe minute de menajera Irén (minunata Virginia Mirea), despre care aflăm destul de repede că e pe cît de bună creștină, pe atît de uitătoare. Cel de-al treilea locatar al casei parohiale, Márton, îngrijitorul bisericii, copil orfan crescut de preot, e jucat de Alexandru Potocean. Momentul e unul de criză, deși nu e direct resimțit astfel: a ars o casă, iar învățătorul (un foarte bun Alin Florea) și fiica lui (Irina Antonie) s-au mutat acasă la părintele Ignác. E pretextul sub care se întîlnesc două forme diferite ale crizei tinereții – cea de a consuma impulsurile biologice ale vîrstei (iubirea, maternitatea) și cea de a fugi cît mai departe. Textul e profund iconoclast: în acest sat lovit de epidemia sinuciderilor, religia e doar un ritual inerțial al bătrînilor, o profesie cu avantaje inavuabile pentru preot și un motiv constant de sarcasm pentru toți ceilalți. Dincolo de pitorescul inevitabil (și comic) dat de aproape veșnica beție (învățătorul își face una dintre intrări într-un damf… real de palincă), și Ignác, și învățătorul sînt personaje frisonante, care și-au pierdut undeva, pe traseu, orice busolă morală și din străfundul acelui amoralism exercită o putere castratoare asupra fiecăruia dintre cei doi tineri. Ceea ce face cu totul specială interpretarea lui Alexandru Potocean e evoluția personajului lui, inițial dînd impresia unui retard mental, pentru a se dezvălui, încetul cu încetul, ca un revoltat perfect conștient de abuzul la care e supus și pentru care arta nu e doar o formă de expresivitate naivă, ci combustibilul impulsului de a părăsi satul. La fel, în interpretarea minunată a Virginiei Mirea, Irén nu e o „simplă“ babă înnebunită de moartea fiicei și cu memorie variabilă, ci o femeie fără speranță care alege să-și protejeze universul interior și, în măsura posibilului, să-i protejeze și pe ceilalți. Printre lacrimi de rîs – provocate de faptul că Csaba Székely e un maestru al întorsăturilor lingvistice, al vorbelor de duh și al blestemelor memorabile –, Apă de mină insinuează o cruzime umană aproape incredibilă. Dintre toate spectacolele pe textele „Trilogiei…“ lui Székely, acesta e cel care investighează cel mai profund, exclusiv prin atenta decorticare a piesei (e adevărat, singura centrată pe un subiect-limită, pedofilia), nu atît tragismul intrinsec vieții acestui sat care moare sau incapacitatea oamenilor de a-și înfrînge reflexul fricii, plecînd, cît un anume fel de dezumanizare declinată în strivirea sufletească, atît de egoistă, a celorlalți.
Iulia POPOVICI, 4 Martie 2016
observatorcultural.ro
