Din capodopera lui Marin Preda – “Moromeţii” – , Cătălin Ştefănescu a extras două personaje emblematice – Ilie Moromete şi Cocoşilă – şi a reuşit astfel să ne propună o călătorie comică, emoţionantă, tulburătoare, spirituală, prin ceea ce ne este mai specific. “Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” este, întâi de toate, o istorie complexă, contemporană, actuală despre o Românie eternă şi esenţială.
“Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”. Aşa îl descrie Preda pe Ilie Moromete. Partenerul lui constant de conversaţie – mai cu seamă aici, în spectacol – este Cocoşilă. Isteţ, orgolios, revoltat, principial, cinic, intransigent, sceptic, sigur pe convingerile lui, acesta nu ezită să identifice şi să critice metehnele românilor: lenea, inerţia, educaţia precară, trăncăneala fără scop – toate subsumate defectului primordial – „prostia” care în „traducerea” lui Cocoşilă ar fi permanenta defazare în care ne aflăm (nu suntem în pas cu vremurile), faptul că nu dorim să ne depăşim condiţia şi, nu în ultimul rând, suntem complet lipsiţi de entuziasm.
Dialogul dintre cei doi protagonişti este spumos. Marcel Iureş şi George Mihăiţă variază cu meşteşug, carismă şi abilitate umorul autentic cu momentele traversate de un fior liric, un parfum ancestral. Nu vă aşteptaţi la un desant al satului românesc sau oltenesc de-a dreptul, pe Calea Victoriei. E mult mai bogat mesajul scenariului foarte inspirat semnat de realizatorul emisiunii „Garantat 100%”. În spatele unui gard destul de şubred, doi de-ai noştri vorbesc vrute şi nevrute despre ai lor şi despre noi înşine, despre lumea în care trăim, încotro ne îndreptăm şi despre ce-i de făcut. Cum am putea să ne descurcăm ca englezii în condiţiile în care noi nu avem colonii? Ce avem noi şi nu e exploatat? De ce nu ne construim corăbii sau submarine? În acest amplu talk-show în care sunt alternate rolul de povestitor cu cel de ascultător, şi care are ca temă vastă însăşi fiinţa umană, la final nu mai ştim dacă Ilie şi Cocoşilă sunt după gard privind cu teamă la lumea de dincolo de el, sau nu cumva ei sunt deja dincolo şi noi am rămas dincoace?
Regizorul Alexandru Dabija a construit cu rigoare, acurateţe dar şi delicateţe un cadru în care creativitatea celor doi uriaşi actori se poate desfăşura în voie, spre deliciul publicului.
La limită, eroii din faţa noastră nu aparţin exclusiv acestui spaţiu şi nici numai acestui timp. Toată montarea e traversată de un frison universal, mistic, de început sau sfârşit al unei lumi sau chiar al unui timp suspendat. Ilie şi Cocoşilă îmbrăcaţi în haine de duminică sunt invitaţi la un praznic (pomenire), mâncarea şi băutura apărând ca prin miracol. Radioul îşi modifică intensitatea sonorului şi claritatea recepţiei în funcţie de prezenţa lor, mai aproape sau mai departe de gard. Pozele de familie sunt chipuri ovale ce îşi aşteaptă piatra de mormânt.
“Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” ne invită la reflecţie, la o introspecţie în fiinţa noastră profundă. E ca un fel de salt mortal în noi înşine. Şi culmea… ne face bine.
Nu vă temeţi! Rămânem locului. Fie Dincolo, fie Dincoace de gard. Probabil că asta „devine după facultăţi”.
Răzvana Niţă, PORT.ro
3 Martie 2014
