Vanilla Skype, un spectacol de Cătălin Ştefănescu, Teatrul Act, Bucureşti
„Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti.” Asta spunea Gabriel García Marquez. Cu alte cuvinte „să trăieşti pentru a-ţi povești viaţa”. Sau şi mai limpede, „să trăieşti cu certitudinea faptului că viaţa ta, şi viaţa în general, e alcătuită dintr-o sumă de istorii ce merită povestite”.
În timp, la Teatrul Act s-a consacrat acest tip de schemă de spectacol-confesiune. Actorul (personajul) e faţă în faţă cu publicul şi îşi spune povestea, îşi explică reacţiile, sentimentele, glosează firesc pornind de la întâmplări aparent minore, dar care, de fapt, construiesc o lume, un univers inepuizabil – cel uman, de azi şi dintotdeauna.
După ce ne-a propus o inedită dramatizare, un soi de feat, Moromeţii lui Marin Preda, intitulată Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?, realizatorul tv (aceasta este postura în care lumea îl cunoaşte) Cătălin Ştefănescu revine pe scena de la Act cu un scenariu dramatic sută la sută original. Povestea din Vanilla Skype are ca principal pretext dramatic o suită de şedinţe de terapie pe care un psihanalist le oferă pe skype pacienţilor săi, deoarece, pentru o perioadă e plecat din ţară, la un congres.
Partiturile create cu umor, substanţă şi remarcabil simţ al scenei sunt cu dedicaţie pentru majoritatea actorilor din distribuţie. Un gest unic în peisajul spectacologic de la noi – un autor scrie pentru nişte interpreţi anume, inspirat fiind de aceştia. Medeea Marinescu, Vlad Zamfirescu, Marius Manole şi Andi Vasluianu (ca să nu mai vorbim de guest-starul Marcel Iureş) ştiu să dea culoare, farmec, consistenţă, carne şi spirit rolurilor pe care le interpretează. Cu versatilitate, bogăţie de mijloace, expresivitate şi o incontestabilă experienţă în redarea „adevărului scenic”, actorii ne propun scurte radiografii ale corpului social, amestec de frustare, absurd şi luciditate, umor negru, autoironie, cinism şi puncte de vedere răspicat articulate. Într-o societate care se „schimonoseşte” în numele unor concepte precum „corectitudinea politică” sau alte manifestări ale ipocriziei formale, orice refulare naşte empatie.
Spectacolul oferă şi un bonus – nişte actori participă la un casting unde trebuie să spună o poveste. Dincolo de o distribuţie de top, în care regăseşti măsură, rafinament, precizie (felicitări şi mai tinerilor Alexandru Ion, Mircea Postelnicu şi Vladimir Purdel), spectacolul orchestrat de Cătălin Ştefănescu transmite un mesaj adevărat, puternic, bine articulat, din care nu lipsesc poezia, emoţia autentică şi o bine disimulată candoare.
Produs biologic, antropologic, deloc ideologic. Garantat 100%.
Costin Tuchila, revistateatrala.radioromaniacultural.ro
7 Noiembrie 2015
