Când un om și-un scaun spun o poveste – Flori pentru Algernon, în premieră la Teatrul Act
Calea Victoriei era parcă prea departe în seara lui 22 martie pentru nerăbdarea mea. Cu un vânt al primăverii care-mi alerga printre gânduri, simțeam, cu fiecare pas, cum lumea devenea tot mai mică. Știam că o să închei seara aia zdruncinată. Știam că toate sentimentele inventate pe tărâmul naturii ăsteia umane mă vor descompune doar ca să mă reîntregească dimineața următoare la loc. Și au făcut-o, toate. Știam din primul moment în care am aflat că se joacă Flori pentru Algernon, în premieră la Teatrul Act, că nu aș fi putut să fiu în niciun alt loc în acea duminică.
Cartea rămâne una dintre cele mai emoționante pe care le-am citit vreodată. Am scris cu greu despre ea, la vreo săptămână după ce o terminasem. Din fiecare pagină desprinsesem același strigăt: doar proștii sunt cu adevărat fericiți. Și ei nu sunt în stare doar de o fericire complexă în simplitatea ei, o fericire bahică dată de lucruri aparent infime, ca… un cer scris de stele, ci și de o sinceritate candidă, poate ultima sinceritate reală.
Din nevoia de sinceritate și umanitate s-a născut și spectacolul-exercițiu după cartea lui Daniel Keyes, realizat integral, de la regie la scenografie, de actrița Iulia Colan, care a și primit, de altfel, pentru acest rol, premiul one-woman show în cadrul Festivalului Național de Teatru INDEPENDENT, 2014.
Mergeam spre Bucureşti. Eram în tren şi mi-a apărut atât de prezent în minte şi m-a apucat un dor atât de mare, încât am zis că el trebuie să prindă iarăşi viaţă. Nu mai aveam cartea. M-am dat jos din tren, ploua, dar prima mea oprire a fost la Piaţa Romană. Cărtureşti. Am cumpărat cartea şi următoarele trei zile le-am petrecut luând totul de la capăt. Recitind, mi-am dat seama că în prima etapă omisesem un aspect important. Sexualitatea personajului. În carte sunt prezente emoţiile şi trăirile lui ca bărbat. El a devenit ea. Şi emoţiile bărbatului au fost înlocuite de emoţiile şi trăirile femeii. Amintindu-mi chinul recuzitei şi al spaţiului, mereu altul, mi-am dat seama că spectacolul nu stă în nimic din toate astea. Stă în poveste şi în cel care o spune. Aşa că am luat un scaun şi mi-am zis: povestea asta n-are nevoie decât de mine şi toată sinceritatea mea. Nu de decor, nu de heblu, nu de artificii. De curajul de a fi acolo şi atât.[1]
Iulia Colan a adaptat textul lui Daniel Keyes, transformându-l pe Charlie-el în Charlie-ea, și a dat naștere astfel unui monolog-poveste bazat pe o emoție graduală, trecând de la comic la tragic, de la izolare la împlinire, de la pierdere la regăsire. E pariul pe care actrița l-a câștigat: cucerirea publicului doar stând pe un scaun. Iar publicul a capitulat în fața sa. Din primele secunde, când luminile s-au stins, lăsând să se audă doar respirația celui de lângă tine și așteptarea, până la finalul cutremurător îmbrățișat de întuneric și apoi, inevitabil, de aplauze în crescendo. Atunci a fost momentul când am știut că sala Teatrului Act și mai ales Iulia Colan fac parte din seria puținelor lucruri care aduc frumosul pe acest Pământ.
Încă de la primele replici, Charlie-ea e asumată în întregime de omul talentat de pe scaun, prin mișcări sacadate ale corpului, prin capul plecat în jos a resemnare și mâinile căutându-se parcă una pe cealaltă, prin gura încleștată, prin deficiențele vorbirii, relevate de greutatea ce apasă cuvintele și de schilodirea acestora, precum și de insuficiența vocabularului. Charlie e, în fapt, o copilă de 32 de ani, cu un handicap motoriu, mintal și psihoafectiv care nu-i permite să înțeleagă caracterul concret al lumii în care trăiește. Și, din (ne)fericire, nici măcar pe sine. E prinsă între limitele propriei existențe și admirația față de șoarecele de laborator care reușește să facă ceea ce ei îi e imposibil. Jocul actriței e de o naturalețe dureroasă, pe care o simți adânc în tine, în timp ce privești cu încântare cum povestea lui Charlie se transpune pe fundalul unui cântec care urlă și tace, tace și urlă. Și în tot acest timp, într-un ritm de o monotonie dinamică, luminile și umbrele merg unele spre altele ca și cum s-ar ști dintotdeauna, și apoi se unesc în cădere.
Lucrez la brurăria doners. domnu doner dă mie unşpe dolar pesăptămână şi pâne şi cozonac dacă vrea io.
Treptat, efectele operației de sporire a nivelului de inteligență la care este supusă se fac simțite, iar Charlie-ea devine, din copilă, femeie. Cu primele revelații ale noii ființe în care se transformă apar și primele amintiri reale: Charlie bătută de mamă, Charlie batjocorită într-un gang, Charlie umilită de oameni pe care îi crezuse prieteni. Mai presus de ele stau noile bucurii: cărțile pe care le devorează, teoriile pe care și le formează cu privire la viață, a gândi și a ști, pentru prima oară după multă vreme în care trăise departe de sentimentul inegalabil al cunoașterii. Cea mai mare descoperire rămâne însă iubirea – știi totul despre mine/ ne unim ca să rezistăm/ am să lupt împotriva sorții –, iar Iulia Colan adună în doar câteva replici toată emoția pe care o experimentează omul într-unul dintre momentele din viața lui când încetează să mai caute sensuri și explicații. Însă Charlie știe că și iubirea, și cunoașterea vor muri iar. Își trăiește propria pierdere, în chinuri și rugăminți către un sine anterior
Dar am să-ţi spun altceva, Charlie. Nu sunt prietena ta, sunt duşmanca ta. N-o să renunţ la inteligenţa mea fără luptă.
Și de la luptă la renunțare nu mai e nevoie decât de dispariția încrederii. Charlie e convinsă că va sfârși într-un azil, când fata cu coasă o să o bată pe umăr, cum sunt bătuți copiii mici după ce beau lapte:
O să zic pa-pa! Pa-pa!
Iar ea va zice:
Nu, na-ni! Nani!
E greu de crezut că poți să fii răscolit pe dinăuntru de un om și un scaun. Dar, când ajungi să fii, e dovada cea mai clară că simplitatea și sinceritatea nu sunt vorbe goale. Iulia Colan avea ochii în lacrimi la sfârșitul piesei și tot timpul cât s-au auzit aplauzele. E interesant cum uneori poți citi în ochi străini mai mult decât poți citi în cei pe care-i știi. Și în ochii ei am văzut curajul și mulțumirea. Satisfacția că nu fusese singură. Iar Charlie – genială sau nu – îl avusese pe Algernon. Pentru că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, în ciuda crezului nostru că astfel am putea fi mai mult infailibili și mai puțin vulnerabili. Până și Charlie a înțeles asta – genială chiar și când nu.
[1]http://agenda.liternet.ro/articol/19139/Iulia-Colan/Geneza-unui-spectacol-Exercitiu-dupa-Flori-pentru-Algernon.html
Diana Trăncuță, societatesicultura.ro
26 Martie 2015
