Prima prezentare la public a Vanillei Skype a fost la Ideo Ideis, care a implinit, in 2015, 10 editii, apoi spectacolul a intrat in repertoriul Teatrului Act din Capitala. La Alexandria, la Festivalul National de Teatru Tanar, s-au cimentat in timp si legaturile dintre realizatorii ale caror nume apar pe afis. Manifestarea, dedicata junilor care iubesc neconditionat arta teatrului, a generat multe rezultate bune in deceniul de existenta, unul dintre exemple fiind si aceasta creatie.
Catalin Stefanescu e cunoscut in intreaga tara datorita emisiunii de televiziune „Garantat 100 %“. Ca orice moderator de succes, are, printre alte calitati, si o doza de histionism, iar pasiunea, mai putin stiuta de marele public, pentru teatru are relatie cu literatura si jurnalismul. Cu doar doi ani in urma, stimulat de Alexandru Dabija, scrisese Pai…, despre ce vorbim noi aici, domnule?, o dramatizare dezvoltata fictional dupa Morometii lui Marin Preda, cu doi mari actori care i-au dat stralucire interpretativa, Marcel Iures si George Mihaita. Odata ce i-a simtit gustul, c-asa-i cu arta scenica, da dependenta, Stefanescu a recidivat. O zice chiar el, in prezentarile de presa, ca Vanilla Skype e un proiect intre prieteni care au fructificat experientele comune de la Ideo Ideis.
Nu m-am mai simtit de multa vreme atat de bine la teatru cum m-am simtit la Vanilla Skype. Fidela algoritmului critic, il rugasem pe autor sa-mi trimita textul inainte, dar, stiind el ce stia, mi-a zis sa vad mai intai spectacolul si vine si textul dup-aia. A avut dreptate! Daca l-as fi parcurs in prealabil, as fi pierdut momentele de surpriza pe care le ofera montarea. Caci, da, Catalin Stefanescu a scris si textul si s-a ocupat si de punerea sa in scena. Si una si cealalta, facute foarte bine. In genetica spitelor aristocrate, unde includ acum si artele, datorita cercului relativ inchis, se ajunge in timp la o inevitabila devitalizare. Grija fata de metode, tehnici, reguli deprinse in scoala de specialitate si reflexele, ritualul profesiunii ii conduc pe creatori pe un drum deasupra caruia adesea scrie foarte citet „teatru“. Dar cand altcineva, din zone de expertiza conexe, simte ca are ceva de exprimat si o face in perimetrul scenic, ingenuitatea, libertatea fata de canon aduc o prospetime surprinzatoare, revitalizanta. Precum Catalin Stefanescu, cu acest proiect prin care nu intentioneaza sa arate cata carte ori meserie stie, ci pur si simplu ce mult drag are pentru scena, artisti si public.
Cum ziceam, cei noua implicati in spectacol au o istorie comuna de la Ideo. Sunt artisti din generatii diferite, deja cu nume, care au acceptat provocarea lui Catalin Stefanescu si i s-au alaturat in aceasta joaca fecunda. Nici unul nu si-a propus sa rastoarne muntii estetici, pur si simplu au vrut sa lucreze impreuna. Pe o poveste. De fapt pe mai multe, doar ce altceva poate face teatrul sa fie mai frumos decat o poveste bine scrisa si bine spusa? Vanilla Skype e o suita de scene de duet, in care elementul de legatura e un terapeut (Marcel Iures). Aflat la specializare temporara peste ocean in schema therapy, isi tine sesiunile de psihoterapie pe… skype. Pai ce schema therapy mai buna decat sa le vorbesti deschis amicilor – asa te simti ca spectator – despre tine, ceilalti, despre lumea mare, „un loc fara limite, cu campuri si paduri vaste, deasupra carora norii, uneori, sunt in dificultate. Nu stiu cum sa faca sa dea drumul la ploaie“.
Si ca mod de productie, spectacolul e foarte diferit de multe altele, majoritatea, pe care le-am vazut. Premisa crearii lui am semnalat-o, dar ar mai fi ceva: toate rolurile sunt scrise special pentru actorii care le joaca. Le vin manusa! Medeea Marinescu e o femeie cu multe frici, de care e pe cale sa scape. Marius Manole e un actor, si-n scenariu, agasat de reactia unora care simt nevoia ca imediat dupa reprezentatie sa vina la cabine si sa-i spuna: „Mai, n-a fost rau, dar… ai fi putut sa mai lucrezi la niste lucruri…“. Gicuta (Mircea Postelnicu) si Banderas (Vladimir Purdel) sunt „muncitori in pauza eterna“, care privesc lumea prin lentila deformanta a tabloidelor, incercand s-o desluseasca. Andi Vasluianu, fost baiat de cartier acum asezat la casa lui, are nostalgia solutionarii problemelor printr-un „pumn in gura“, care „rezolva lucrurile mai practic si mai sigur decat… ani intregi de conferinte…“. Un detectiv (Alexandru Ion) trece de cateva ori prin peisaj si-l condimenteaza cu mister de film de cinemateca. Vlad Zamfirescu e un alt pacient, care nu crede in „chestiile astea“, care s-a saturat de prefacatoria generalizata, n-o mai suporta si se infurie cand vede mastile de falsitate. Povestile sunt incadrate perfect simetric, se intersecteaza, cu intentia de a indica tesatura complicata a existentei si de a activa curiozitatea privitorului.
Personajele din Vanilla Skype sunt oameni pe langa care trecem zilnic, colegii nostri de la birou, calatorii din mijloacele de transport in comun ori din automobilele oprite la semafor, lucratorii care pun borduri sau baga cabluri in pamant, de pilda. Irascibili, blazati, inspaimantati, nemultumiti, delasatori, viseaza la ce nu pot avea si povestesc despre framantarile lor in schema de terapie prin ras pe care ne-o propune echipa si Catalin Stefanescu. Cu intamplari fascinante, autentic omenesti, pline de seva narativa, cu umor destept, netrucat, cu o voluptate a epicului demn de o Seherezada si cu o stiinta organica a dialogurilor si spunerii lor. Sub anvelopa comica, vorbeste despre lucruri serioase, gen idiotizarea publicului, Fuego, Messi, Policarp Watanabe. Povestea acestuia din urma, spusa de Vlad Zamfirescu, e colosala. E ceva legat de trecutul nostru istoric, de Cuza, Kogalniceanu, masonerie, Bruce Lee, atinge trei continente. Nu, nu sunt dintre aceia care va recomanda un film sau o carte bune si, in entuziasmul fara limite, va dezvaluie si finalul. Daca doriti sa aflati povestea lui Policarp Watanabe, mergeti la Vanilla Skype. Eu vreau neaparat sa-l revad!
Oltita Cintec
18 Ianuarie 2016, suplimentuldecultura.ro
