Două premiere a propus Teatrul Act în această primăvară, pe textele lui Mike Bartlett, dramaturg englez prolific, cunoscut și premiat, deținător al unei premiu Laurence Olivier. După „Cockoși”, pus în scenă de Horia Suru, Cristi Juncu a montat la același teatru „cont(r)ACTe”, o poveste în două personaje, din și despre zilele noastre, ruptă din realitatea noastră corporatistă. Jocul de litere și de cuvinte din titlu – traducerea și adaptarea îi aparțin tot lui Cristi Juncu – deschide mai multe piste de interpretare, toate regăsindu-se în spectacol. Sunt și „contracte”, și „contacte”, și „contre”, și „acte”, și „contra acte” și s-ar putea să-mi mai scape câteva sensuri cu care s-a jucat regizorul atunci când a ortografiat titlul.
Așa cum și-a obișnuit publicul, Cristi Juncu a ales un text contemporan, un spațiu simplu, un decor sumar (creat de Cosmin Ardeleanu) – adică un scaun, un aparat de filmat și un ecran pe care se proiectează imaginile în timp real – și câțiva actori, de obicei puțini, dar ale căror roluri sunt lucrate cu o minuțiozitate fără cusur. În cazul de față, Theodora Stanciu și Irina Antonie, care împarte rolul cu Diana Cavallioti.
Scrisă impecabil, piesa nu e doar o poveste, ci o premisă pentru o discuție și chiar așa este construit spectacolul. Subiectul? Visul aproape oricărui tânăr din societatea noastră să se angajeze într-o firmă de succes, într-o mare corporație, unde să urce treptele una după alta, să aibă un salariu de invidiat și o carieră deschisă. Mike Bartlett dezvăluie ceva din ce se află în spatele unei astfel de cariere de succes și, într-un scenariu din care nu lipsește o perspectivă de genul Big Brother, pune față în față două destine: Ema și Șefa. Deși punctul forte al montării nu este nici pe departe subiectul în sine, totuși nu voi strica plăcerea celor care vor merge la sala de pe Calea Victoriei și nu le voi dezvălui finalul. Ceea ce este important în montarea lui Cristi Juncu este ritmul. Ritmul care nu se pierde nicio clipă și care face ca, timp de aproape o oră și jumătate, să te conectezi la dialogul viu și înnebunitor dintre Ema, angajata care-și dorește succesul în firmă, și Șefa, cea de care-i depind viitorul, viața, succesul, cariera. O posibilă dezbatere despre caracatița în care se poate transforma visul unei cariere de indvidiat… Desigur, împinsă până la extrem, povestea urmărește coșmarul în care poate degenera un simplu „contract” de angajare, pe care-l semnezi uneori fără să citești cu atenție toate punctele și toate alineatele. Felul cum te poate face un job să cedezi bucată cu bucată din viață, din intimitate, din tine însăți, transformându-te într-o ființă de plastic.
Cristi Juncu așază față în față două actrițe – Theodora Stanciu este Șefa, iar Irina Antonie și Diana Cavaliotti împart rolul Emei – a căror discuție, niciodată încheiată, mereu reluată, întotdeauna în biroul Șefei, întotdeauna pe același ton, este o mostră de psihanalizabilă robotizare a începutului nostru de secol. Așezată undeva în public, Theodora Stanciu are în față un aparat de filmat care-i reia chipul pe ecranul din spatele subalternei, construindu-i astfel o necesară prezență artificială… Prezență artificială și în același timp teribil de concretă. Așa cum este interpretată de Theodora Stanciu, Șefa e un amestec de răceală și îngustime, de falsă înțelegere și obtuzitate, de dezumanizare și zâmbet fals, de femeie de succes „propovăduită” în reclame și lipsă de feminitate organică. Aceeași voce, aceeași intonație, același zâmbet, aceeași privire, aceeași lipsă de reacție normală la un stimul uman – robotul perfect, construit de multinațională. Fără sentimente, fără sânge, fără suflet. Ființa care, cu o seriozitate ridicolă, oferă cea mai stupidă definiție a romantismului din câte s-au inventat vreodată, desigur, acea variantă a definiției aprobată și parafată de companie și „stipulată în contract”.
Ema, interpretată de Irina Antonie, e ușor candidă, ușor inocentă, are reacții simple și firești, timide, neînțelegătoare, încearcă să-și păstreze cumpătul și să se împace cu lumea în care a intrat. De la prima scenă în care este chemată și întrebată insistent ce tip de relație are cu colegii și e rugată să anunțe compania despre diverse schimbări care ar putea apărea în viața ei, și până la ultima scenă, Ema nu-și pierde o formă de naivitate, încercând să-și păstreze umanitatea, dar neștiind când și cum să se oprească, victimă sigură a caracatiței în care a intrat. În schimb, Diana Cavallioti, în același rol, interpretează o femeie mult mai sigură pe sine, mai ironică, mai acidă, care încă de la cea de-a doua întrevedere cu Șefa înțelege că se află față în față cu dușmanul și că va trebui să lupte. Diana Cavallioti punctează diferit în anumite scene, chiar dacă uneori plusează, stârnește hohote de râs, pentru că citește ușor diferit textul și în multe dintre disputele cu Șefa este evident că o domină prin ironie și inteligență, uneori pare chiar că o lasă fără replică, însă, în cele din urmă, cursul vieții și, desigur, „contractele” o vor învinge și pe ea. Spectacolul merită văzut în ambele variante de interpretare tocmai pentru că, așa cum spuneam, e mai degrabă o bază de dezbatere și arată două tipuri de atitudine diferită la aceeași situație limită.
Ca o tomografie nu atât a societății (deși este și asta), ci, mai degrabă, ca o tomografie care arată cum s-au modificat creierul uman în anii din urmă (nu foarte mulți) și viteza cu care el continuă să se transforme, sub influența presiunii exterioare, într-un mod ciudat, spectacolul lasă în final o posibilitate de salvare. Atât de umană și de inumană. Singura?!
Monica Andronescu, Yorick.ro
1 Aprilie 2014
