Teatrul ACT trece prin vremuri grele, care l-ar fi putut împinge în capcane, adică spre compromisuri. Până acum, slavă Domnului, nu s-a întâmplat. Spectacolele noi produse anul acesta confirmă un standard, ca să folosesc un cuvânt drag gândirii corporatiste, și o preocupare constantă pentru lucrul bine făcut, relevant într-un sens sau altul pentru lumea în care trăim și pentru spectatorii ei.
Iar prin ei se numără destui corporatiști și destui tineri aspiranți la acest statut, garanție a bunăstării și a unui statut social sigur. Pe ei îi vizează piesa lui Mike Bartlett, un fel de sinteză dătătoare de fiori a lumii în care trăim și a lumilor mai mici care o alcătuiesc. Tot pe ei îi vizează și montarea lui Cristi Juncu de la Teatrul ACT, spectacol precis, fără impurități, șlefuit astfel încât marginile lui ascuțite să taie nu în carne vie, ci în creiere și în inimi vii. După „Cockoși“, montare a unui alt text de Mike Bartlett, realizată profesionist și inteligent de Horia Suru, Teatrul ACT propune o altă poveste din capitalismul sălbatic, o poveste cu oameni vii, care par însă niște păpuși, ființe fără viață, teleghidate, ce fac parte dintr-un proiect în care n-au niciun cuvânt de spus.
La început există speranțe și vise. Le are și atât de candida, atât de normala Ema în clipa când devine angajata unei corporații care așteaptă de la ea vânzări uriașe, „deschidere maximă“, fidelitate, zâmbete și… conversație. La început, o formă pe care abia aștepți s-o descoperi, prins în mrejele iluziei că ea ți-ar putea fixa un rost și te-ar putea ajuta să te așezi pe un drum sigur, corporația devine un fel de caracatiță din tentaculele căreia nu ai scăpare. Tentaculele se arată una câte una, din ce în ce mai absurd, din ce în ce mai agresiv, din ce în ce mai…
Spectacolul de la Teatrul ACT este, înainte de orice și în egală măsură, o poveste despre dezumanizarea de lângă noi și o disertație la obiect despre limite. Despre cum ele există și încălcarea lor dăunează grav sănătății, personalității, vieții persoanale, această valoare abstractă cuantificată și definită în defecta gândire corporatistă, care are definiții, reguli și recomandări pentru orice. Kafkian și orwellian, „cont(r)ACTe“ îi pune spectatorului în față lumea în care trăiește, un coșmar cu care s-a obișnuit, într-o montare din care nimic nu lipsește și în care nimic nu e în plus.
Așezate față în față, la distanță, noua angajată și Șefa construiesc o relație de putere reglementată prin contracte și reguli interne care funcționează ca legi. Ema și Șefa, dominata și dominatoarea, sunt fețele unui imperiu financiar care-și cere ofranda pentru a se consolida. Fief al valorii financiare ce aduce fericirea, în viziunea multora dintre cei care-l slujesc, imperiul vrea obediență, fidelitate, sacrificiu. Ema nu simte limita și i le dă, în schimbul unei poziții. Schimb oneros ce se va dovedi fatal, „viața mea contra poziție bună în firmă“ funcționează de minune. Într-o lume artificială, populată de ființe artificiale, cu zâmbete artificiale și dorințe artificiale, naturalul dăunează grav.
Relația de putere ce reglementează și viața firmei, și viața angajatului (în cazul nostru Ema, pentru că trebuia să poarte-un nume), este constantă de la început până la sfârșit. Așezată undeva sus, Șefa (Theodora Stanciu) rămâne monocordă, monocromă, fără oscilații de voce, ca un demirg rău ce ține în mână firele de la marionetele pe care le manevrează. Nu este o făptură înzestrată cu conștiință sau cu simțul ridicolului, ci doar un trup ce poartă pantofi cu toc foarte înalt, are o dantură ca în reclamele la pastă de dinți și costumul aferent femeii de afaceri. Vocabularul ei este limitat, ca și discuția ceremonială cu angajatul. Mașinărie prin intermediul căreia corporația își atinge un obiectiv, Șefa spălată pe creier slujește cauza corporației și-și închipuie conflicte cu cauzele personale ale angajatului, această rotiță a mecanismului care, dacă trebuie amenințată ca să se învârtă mai bine, sigur va fi amenințată. Theodora Stanciu face un rol fără fisură, fără căderi de ritm într-un spectacol în care se simte mâna experimentată a regizorului care-și pune întotdeauna actorii în lumină.
În fața șefei ce ilustrează eficient dezumanizarea, tânăra angajată. Docilă, contrariată și inocentă (când e interpretată de Irina Antonie), sau docilă, mai zeflemitoare și mai ironică (în varianta Dianei Cavallioti), Ema trece prin diversele faze ale infernului corporatist, are oscilații, îndoieli, frustrări, șocuri, dorințe și vise. Cu monotonia înnebunitoare, patologică, cu care o joacă Theodora Stanciu, Șefa se apropie de un regn subuman. În schimb, Ema rămâne om, prea om, și nimic din ce e omenesc nu-i e străin. Vegheată însă de acest Big Brother cu trup lucrat la sală, proiectat pe ecranul nonstop de alături, Ema se zbate în ghearele unei situații absurde. Și, neștiind să se oprească, îi cade victimă. De la neînțelegere și inocență la exasperare și neputință, și Irina Antonie, și Diana Cavaliotti propun cu inteligență o femeie-victimă. Pe de o parte, a celorlalți, pe de o parte, a ei înșiși.
Plecând din sală, după spectacol, cu mult mai multe gânduri și idei decât poate cuprinde o cronică simplificatoare, spectatorul se întoarce într-o lume ce seamănă înnebunitor cu ce a văzut aproape o oră și jumătate. Revine într-o societate artificială, cu oameni artificiali și lumini artificiale ca proiectorul ce se fixează obsesiv pe chipul Emei. O lume ce ingurgitează realitatea și informația, filtrate printr-un ecran/ monitor, precum cel din care chipul Șefei nu pleacă niciodată.
Printre cuvinte, inflexiuni ale vocii și un întreg arsenal nonverbal care pune în valoare actrițele, printre tăceri și scene decuptate simplu, „la vedere“, în crescendo, punctate de câteva rimuri muzicale, se spune o poveste despre normalitate și anomalie/ artificialitate, despre individualitate și societate, despre limite și depășirea lor, despre o mulțime de alte lucruri cu care omul de azi are de-a face. Important e că o face fără a aluneca vreo clipă pe latura tezistă sau militantistă, o face fără a sluji vreo agendă ideologizată, nu pentru a transmite un mesaj susceptibil de a avea o astfel de latură. Mergeți la „cont(r)ACTe“ și veți intra în lumea horror de azi. Spectacolul vă ajută s-o vedeți, dar și să vă uitați în oglindă, în caz că nu prea ați avut timp în ultima vreme, ocupați fiind cu jobul. Deși are altă formulă, „cont(r)ACTe se așază lângă „Metoda“ montată de Theodor-Cristian Popescu acum câțiva ani la Teatrul Nottara și spune tot o poveste horror despre noi. Sau, dacă vă plac nuanțele, despre „ei“.
Dana Ionescu, yorick.ro
25 Martie 2014
